Aripa de califar

La marginea unui drum prea cunoscut

Zace-ascunsa o floare neprivita

S-atunci cand lumea s-a pierdut

Alerg spre lumea inflorita

Te-ai nascut din lacrima de roza

Cine te va mirui din atatia sfinti?

Vorbele iti sunt elixiru-n doza

Iar gandul neuitat e sufletul ce-l minti

Vad o pata de parfum peste-o foaie invechita

Scrisul a ramas si nu cred ca il va sterge

Doar o clipa de extaz, spargand viata zidita,

Dup-atatia ani ne-ngenunchiati prin lege

Unde vei zbura cand si aripi vei primi?
Smulse din spinarea unui Dedal fara noroc

Care n-a stiut mai dulce destin a mai cersi

Cum tu ai fredonat eternul echivoc…

O silueta pe-un perete al palatului de vise

Va ramane vesnic, asa ca nu te teme

Noi toti vom sti c-ai fost pana si-n culise

Acolo unde-actorii isi vorbesc prin semne

Nu gandesti cat as putea sa iubesc parfumul

Care-mi aminteste de ce oamenii traiesc

Dar dac-as face-o, cine-ar fi nebunul

Care imi va spune cand sa ma opresc?

Si trubadurii noptii blestemate

Nu se mai aud. In timp au ratacit

Caci urechile au asurzit nevinovate

Gandind la noul cantec, care le-a rapit

Asa se face ca traiesc. Asa se face ca te-ai ascuns

S-ai gasit o scuza: teama de inghet si moarte

Dar cum sa te transformi in idealul neajuns

Cand tu esti daruita lichiorului ce poate

A-ti re-nvia petalele cazute

Asa cum eu nu ma pricep tulpini sa daruiesc

Dar as putea sa-ti ofer mai multe

Inimi reculese, defapt, flacari ce inca mai traiesc…

Si inca mai vad actorul, c-o batista visinie

Strangand in pumn teama de divers

Acest geniu mastodont…biet bob de nerozie

In fata unui public ce inca n-a-nteles

Ca din vise sfaramate de formule

Si din nopti nedormite si de griji albite

Nu se vor naste atat de batrane

Paduri sa ne-ocroteasca de vorbele-mpietrite

Asa ca il aplaud. Nu-i asa c-aplaudam

Cu atata biruinta dar fara a-ntelege

Esenta unui suflet pe care il uitam

Si-l ascundem dup-o perdea

Care-ncearca sa-l inece?

Dar lasa! Vom ierta, asa cum am iertat

Iude ce-au ucis dupa ce au fost salvate

S-acum stau si ma-ntreb ce e un perdant

Un erou sau poate doar tradatorul unei fapte…

Dar de toti este nevoie pe scena unei vieti,

Cu suflul nostru pictam micul abis

In care vor mai creste plante prin pereti

Acolo unde lemnul e divinul tot nescris

S-am inceput sa cred in veninul dulce

Care stiu ca-mi va ucide ostasii pe rand

Dar fara el cine in imparatii s-ar duce?
Si cine-ar triumfa cu rugaciunea-n gand?

Inima ma minte. Inchid ochii si o cred…

Asa cum am crezut prima floare ce mi-a zis

Ca daca voi lupta ca sa o culeg

Nu o voi mai pierde nici macar in vis…

Apoi privit-am marea care mi-a zambit

Vazandu-ma cum dinou am devenit

Muritorul care crede, si in lacrimi mi-a soptit:

„Daca vei pleca, promit c-am sa le uit!”

S-atunci am intrebat-o, luandu-i valurile-n piept

„Pe cine vei uita si spatele-mi vei intoarce?”

Iar marea mi-a raspuns cu vantul ei corect

„Iti voi uita clipele ce le-ai petrecut incoace,

Voi uita de tine…traitor fara gandiri

Biet cersetor de vieti care mai de care

Ce nu ai vrut sa stingi ecoul din priviri

Si iata cum tu singur ai ramas fara visare…”

Dar cum sa mai gandesc la vorbele pustii

Cand orbit eu sunt deja de-un fruct atat de dulce

Care va-nceta inimi a ciopli

Cand si demoni s-or juca in horele de duce…

Sa nu ma judeci tu, stapana

De tradare sau perfid

Nu uita ca-s pom

Si mereu o sa ramana

Un pescarus nedumerit

Defapt retoricul cel ratacit

Intr-o oaza prea comuna

Ce-ai putea sa-i spui ca-i om…

A mai trecut o ora mai profunda

Defapt un miligram din clepsidra vietii mult incerte

Si nimeni nu se mai scufunda

In marea de raspunsuri ce-ar croi poteci mai drepte

Cine s-o asculte, cand toti suntem sedati

De mireasma unor fructe care stim ce-or sa ne faca

Atunci cand si parintii iar vor fi uitati

De odrasle ce-or trada, suflet ce se-mpaca…

Si m-am nascut intr-un imperiu ce vorbeste pe-nteles

Al unei inimi imbatate de sucul cel ostil

Decriptati-mi vorba gandului nesters

Si veti gasi in ea un suflet de copil

Ma inchin in fata ta, oglinda, pui de soarta

Ce ai chipul de icoana si-mi arati o cale

Atunci cand visul meu e doar o floare moarta,

Atunci cand tu ma-nveti trezitul din strigare

Vazut-am niste sclavi sculptati in vorbe

De cei ce au curajul adevar sa graiasca

Amintind istoria de patimi enorme

Si de bucurii ce mi-au lasat neamul sa traiasca…

Stau si ma-ntreb unde ne vom duce

Cand aerul acesta ne va plictisi

Si cat ii mai trebuie crestinului sa urce

Muntii de-ndurare, fericire a gasi

Mi-aduc aminte de predici si martiri

Pe-un varf de buze ale gandului distrat

Pasager carand bagajul intr-o viata de trairi

Cautand aievea trenul din lumina-ndepartat

Nu-nteleg muza din templu

De ce a ras cand ne-a vazut

Cum vrea ea sa dea exemplu

Cand ea rost nu si-a stiut?!

Dar continua sa n-explice

Ce inseamna ochi de mare

De unde-o sti biata elice

Limba stelelor necazatoare?

Ehh…cine sa-si mai bata capul?!

Din atatea frunze vii

Si desprinse de copacul

Gandurilor nepustii…

Din profil inca mai vad

Suflet abstract ce se viseaza

Ba vultur, zeul de omat,

Ba flacara ce lumineaza

Si mai cred ca vor veni

Zile-n care va pleca

Iar atunci nimeni va sti

La ce sfinti s-o mai ruga…

Iara tu, iubire surda

Tu unde vei dori s-ajungi

Cand inima ti-e muta

Cand ea inca mai stranuta

Si lacrimi se mai muta,

Tu…unde-o sa te culci?

Ti-ai gasit un print anume?

O vrajitoare ti l-a dat?

Sau ai pierit cu al tau nume

Nascut din dorul inghetat…

Spune-mi ceva! De ce-ai fugit

Din seile boltii etern albe

Si nou destin iar ti-ai croit,

De-asta data intr-un mit

Intr-un mit…prafuit de salbe…

Chiar daca te vei intoarce

Timpul va mai fi lafel?

Cand in colo, cand incoace

O cometa fara tel

Da! Asta esti! Nu iti doresti

Decat venin sa-ti alaptezi

Puii ce-i mai cresti

Sa te slujeasca mai tarziu

Atat de mult poti sa visezi

Te crezi steaua din pustiu

La care marinarii se inchina

Oare…ai putea fi tu asa meschina?!

Nu! Cred c-am exagerat

Nu poti fi tu cea care

Rapind inimi pe-nserat

Pe-armasarul alb calare

Purtand masca de barbat

Vei planui-ntr-o noapte

Sa parasesti asta cetate

Asa frumoasa, cum e ea…

Cui ai vrea tu sa o lasi

Cand inima-ti de catifea

Bate doar aici

In acest oras…

Si oameni multi ce te-au iubit

Din vai, din munti, din rasarit

Cum am sa le zic eu lor

Ca steaua de pe cer e moarta?

Pentru cine-atata dor

Trecutul inca imi arata?

Si-au lasat copiii-n grija ta

Ti-au daruit poamele dintai culese

Si tu imi spui: „E vina ta

Ca n-au stiut sa le pastreze!” ?

Nu poti face-asa ceva

Din suflete ce-au tot sperat

Plastelina-n mana ta

E soarta lor de neuitat

S-aminteste-ti ca pe scena

Ai fost doar tu la inceput

Atunci noi, urmasii-n gena

Dupa tine-am aparut

Aminteste-ti ca se roaga

Pacatosul cel uituc,

Aminteste-ti de o doaga

Strivita-n talpa de papuc

Nu lasa argintii-ntunecati

Stapanire peste suflet sa-ti mai puna

Si nu uita ca sunt speriati

Puii tai fara o muma

Intoarce-te chiar de pe-acum

Cu sufletul dar divin primit

Din al sfarsitului sau drum

Si-mbratiseaza-ti muntele ce te-a iubit

Iti vad lacrimile-ascunse ale inimii tot de copil

Si-nteleg ce-nseamna sa te lupti cu tine

Dar tine minte c-a fost si umil

Cel ce-a purtat divinul in ploile heruvime

Din momentu-n care norii

Vor sufla pe cale-opusa

Si vantul nu va mai fi vant

Ci doar o briza prea sedata

Abea atunci si glasul morii

Va rosti cat de supusa

A fost pana-n vesmant

Biata lume ne-ntrebata

Asa ca vom trai mereu

Pe-un lac ce ne-oglindim dand din umeri

Si nu toti vor sta pe culcusul greu

Multe pasari, putini nuferi…

Dar cu totii privi-vom cerul sfant

S-om zbura pan-la al cerului altar

Creatorul cu un singur gand

Combinand dulce s-amar

A pictat o lume

Si i-a dat un nume

De visare neajunsa

Si fara de cantar

Cu o pana smulsa

Dintr-o aripa de califar….